Comunicare

Cu ajutorul undelor sonore pe care le emit, delfinii se pot deplasa, vâna şi comunica, între ei. În astfel de condiţii, vederea nu le este de foarte mare ajutor. Iată unul dintre motivele pentru care delfinii trăiesc, într-o adevărată lume a sunetelor.

Ecolocaţia – termenul de ecolocaţie se referă la o capacitate, pe care odontocetele, dar şi alte mamifere marine sau terestre, o posedă şi care le permite, în mod esenţial, „să vadă” cu urechile, prin recepţionarea sunetelor subacvatice şi a ecourilor. Ecolocaţia se produce, prin emiterea unor unde sonore, sub formă de clicuri, urmate de recepţionarea şi interpretarea ecoului. Clicurile sunt produse, în valuri, fiecare având o durată între 10 – 128 microsecunde.

Unda sonoră iese prin melon, care joacă rolul unei camere de rezonanţă, în care se focalizează ultrasunetele într-un „mănunchi”, care este proiectat, în apă, în faţa animalului. Undele sonore străbat apa cu o viteză de 1,5 km/ sec, adică de aproximativ 3 ori mai mare decât viteza sunetului, în aer.

Undele sonore, odată emise, se lovesc de orice obiect aflat, în apă, pe traiectoria lor. Apoi, apare fenomenul reflecţiei undelor sonore, care se vor întoarce la delfini, deci la emiţător, sub forma unui ecou. Creierul primeşte undele sonore sub forma unor impulsuri nervoase, care permit delfinilor să interpreteze mesajul.

După modul în care ultrasunetele se întorc la delfin, acesta îşi poate localiza, cu uşurinţă, spre exemplu, hrana. Mai mult, el poate identifica, tot cu ajutorul ultrasunetelor, structura internă a obiectului plutitor sau submers, putând astfel dinstinge între hrana preferată de cea obişnuită, sau dacă acel obiect este sau nu comestibil.

Delfinii folosesc ecolocaţia pentru deplasare şi orientare. Uneori apar defecţiuni funcţionale ale sistemului de ecolocaţie, ceea ce duce la migraţii dezorientate şi chiar eşuări.

Deplasarea – delfinii îşi folosesc sonarul nu numai pentru a se orienta şi identifica hrana, ci şi pentru a se deplasa. Deplasarea joacă un rol important pentru că, dacă nu ar exista acest sistem, un delfin şi-ar putea pierde complet simţul orientării şi noţiunea locului în care se află.

Însă, câteodată se întâmplă – dar nu şi fără un motiv – ca un delfin, sau chiar un grup, să se abată de la poziţia iniţială, sau de la ruta, pe care o urmează. Dacă ar fi vorba de o deviere de câţiva kilometri, de la ruta iniţială, atunci nu ar constitui, cu adevărat, o problemă, însă, atunci când ajung, în ape de mică adâncime, eşuarea este inevitabilă.

Comunicarea – delfinii comunică, între ei, prin folosirea unor ultrasunte, însă cu o frecvenţă mai joasă decât cele folosite, în ecolocaţie. Sunetele variază în volum, lungime a undei, frecvenţă, tonalitate. Delfinii se identifică reciproc, prin semnale de recunoaştere. Delfinii posedă un „limbaj”, prin intermediul căruia comunică. Aceştia fluieră foarte mult. Rolul lor nu este foarte cunoscut, însă, aproximativ jumătate dintre ele, sunt fluierături de recunoaştere, de identificare. Fluieratul de identificare al unui delfin diferă, de cel al celorlalţi delfini, prin contur, variaţie a frecvenţei etc. Puii îşi dezvoltă propriul fluierat de identificare, între primele 2 luni de viaţă şi un an. Aceste fluierături rămân neschimbate pentru aproape 12 ani şi, foarte probabil, pentru toată viaţa.

Se pare că delfinii fluieră pentru a menţine contactul, în cadrul grupului, sau când se întâlnesc cu alte grupuri de delfini. De exemplu, există fluierături când se schimbă direcţia de mers.

Femelele fluieră pentru puii lor, în mod continuu, câteva zile după naştere. Această întipărire acustică îi va ajuta, pe aceştia, să-şi poată recunoaşte mama. Masculii fluieră sau cântă pentru a atrage femelele, în timpul sezonului de împerechere, sau pentru a preveni grupul, în caz de pericol.

Gesturile delfinilor

Gesturile sunt parte din limbaj: un delfin care stă, în poziţie verticală, cu capul afară din apă, semnalizează celorlalţi că se vede un obiect plutitor.

Cele mai frecvente gesturi, pe care delfinii le folosesc şi care pot fi observate de om, de la suprafaţă, sunt saltul, deplasarea în salturi, bătaia cozii şi a înotătoarelor pectorale:

Saltul se referă la ieşirea completă a animalului din apă, de cele mai multe ori intrarea, în apă, fiind însoţită de un zgomot puternic.
Deplasarea în salturi este efectuată numai când delfinul înoată cu viteză, folosind o serie de salturi elegante. Salturile sunt, de cele mai multe ori, joase şi lungi.
Bătaia cozii se manifestă prin lovirea repetată a suprafeţei apei cu înotătoarea codală. Se presupune a fi manifestarea nervozităţii animalului, în asociaţie cu comportamentul teritorial şi/ sau reproductiv.
Bătaia înotătoarelor pectorale este un gest efectuat, mai des, de cetaceele mai mari, dar este întâlnit şi la delfini. Se presupune că, acest gest, este folosit, în comunicare, şi a fost semnalat la animale frustrate.